Caracterizare Vitoria Lipan |
| referat - Romana | ||
Vitoria Lipan este unul dintre cele mai complexe personaje feminine din literatura noastră. Ea este caracterizată încă din expoziţiune, care o prezintă stând singură pe prispă, torcând şi amintindu-şi de legenda pe care Nechifor o spunea la nunţi şi cumătrii. Efortul ei de a evoca glasul şi chipul soţului o caracterizează indirect pe eroină, dovedind dragoste adâncă pentru tovarăşul ei de viaţă.Descrierea devine procedeu de caracterizare, potretul fizic pe care i-l face naratorul în care elementul central îl constituie ochii, sugerează o frumuseţe deosebită, deşi discretă: („Ochii ei căprui, în care parcă se răsfrângea lumina castanie a părului, erau duşi departe...”, „Acei ochi aprigi şi încă tineri...”). Gesturile sunt o modalitate de caracterizare indirectă, precizia şi îndemânarea cu care toarce dovedesc hărnicie, în timp ce atitudinea ei absentă sugerează îngrijorarea. Motivul îngrijorării Vitoriei este prezentat laconic. Îngrijorarea eroinei creşte gradat o dată cu trecerea zilelor, aşa cum dovedeşte încercarea ei de a gasi puţină alinare la preotul satului şi chiar la baba Maranda, vrăjitoarea în a cărei ştiinţă nu crede. Faptele ei arată (indirect) un mod de a trăi tradiţional, în conformitate cu normele nescrise ale lumii străvechi căreia îi aparţine. Pe Vitoria o tulbură şi mai mult semnele, visul în care îşi vede soţul „călare cu spatele, întors către ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape”, vis pe care îl spune şi părintelui. Vitoria este caracterizată indirect şi prin relaţiile sociale, dar mai ales prin raporturile dintre ea şi copii. Pe Gheorghiţă îl primeşte cu bucurie, semn al dragostei de mamă. Toate gesturile îi dovedesc afecţiunea pe care încearcă totuşi să şi-o ascundă („Vitoria îl primi cu bucurie şi îl sărută pe amândoi obrajii, după care trecu în altă odaie şi se încuie pe dinlăuntru ca să poată plânge singură...”). Semn al dragostei materne este şi masa bună pe care i-a pregătit-o. Faptul că îi cere lui Gheorghiţă să-i povestească tot ce a făcut şi a văzut sugerează nu numai interesul pentru evenimentele la care nu a luat parte, cât şi extrema receptivitate şi atenţie a Vitoriei faţă de băiat. Vitoria nu reuşeşte să-şi ascundă bine dragostea şi mândria maternă aşa cum o dovedeşte verbul „a admira”, dovadă a intensităţii sentimentelor sale. Monologul interior devine procedeu de caracterizare directă, relevând durerea din sufletul Vitoriei. Supărarea ei, când înţelege că nu găseşte sprijin la Gheorghiţă, se dezvăluie doar indirect, prin gesturi. Monologul interior, procedeu al portretizării indirecte, sugerează greutatea de a lua o hotărâre care iese din normal şi tradiţional în mod obişnuit, sarcina căutării trupului celui dispărut şi a aflării adevărului este o datorie bărbătească. Vitoria este forţată de împrejurări să îşi asume un rol care nu i se potriveşte. Profund credincioasă, aşa cum o dovedeşte şi apelul la rugăciunile bisericii (plăteşte slujbele), Vitoria ştie că înainte de a lua o hotărâre trebuie să se pregătească sufleteşte şi trupeşte. De aceea, chiar înainte de a-l chema pe Gheorghiţă acasă, începe un post negru de douăsprezece vineri. Se întrezăreşte aici şi o credinţă străveche, nu poate ajunge la cel din lumea umbrelor decât cel ce devine asemenea. De aceea, ea ţine post negru, fără apă, mâncare şi cuvânt, prin accepterea bucuriei sărbătorilor de iarnă, marcând un nou început şi afirmând dragostea de viaţă. Tot din cauza apropierii de lumea morţilor, i se pare că timpul s-a oprit. Astfel, faptele Vitoriei devin un important mijloc de a gândi profund tradiţional.
|
